Trăiască taxiurile şi transportul în comun!

Azi am avut onoarea de a încerca pentru prima oară de când m-am întors în ţară taxi-ul şi autobuzul. Până la destinaţie am mers cu taxi, la întoarcere cu autobuz.

1. Taxi. Mă urc într-un Cielo al cărui şofer are în jur de 30 de ani. Îl aleg pentru simplul fapt că părea cel mai normal dintre toţi cocălarii din staţie. Mai târziu se dovedeşte că m-am înşelat. Îmi pun centura (pe scaunul mortului niciodată n-o să mai merg fără centură într-un taxi), îi spun destinaţia şi îmi aruncă o privire fericită: “ai mai mers pe ruta asta? ştii cât face?”, eu: “nu”. Aproximez distanţa până acolo, scad 2 lei din suma totală şi îi spun până la urmă cât îi dau, vreo 50 de mii. El: “ah, nu, face mai mult. Hai că-ţi pun ceasul”. Mersi, boul pământului, de ce nu te gândişi la asta dinainte? După ce că nu pui ceasul, vrei să-ţi plătesc şi integral. Pornim noi, porneşte şi maneaua, îmi culeg un prieten de pe drum, iar până la destinaţie trece de 2 ori pe roşu şi claxonează de 5 ori (am numărat, bineînţeles), că e drumu’ lu mă-sa şi că nu-l lasă un alt idiot cu număr de bulgaria să-i taie calea. Asta pe lângă faptul că-şi băga mândria în toţi participanţii la trafic, că-s toţi nişte ţărani. Ajungem, îi las 7 RON, mai puţin cu 2 bani decât ar fi trebuit. Se uită urât, îl salut respectuos şi mă dau jos. Lasă, că-şi scoate ăia 2 bani din mersu’ fără ceas.

2. Autobuz. În aşteptarea mea de 15 minute după un autobuz împuţit, dau să intru într-un magazin să-mi iau apă:
-Apă minerală aveţi?
-Da.
-Borsec?
-Da.
-Rece?
-Aaa, nu, că nu mai răceşte frigiderul (de regulă ştiu că se bagă-n priză). Dar e bună…
-Aaa, nu, vă mulţumesc.
Vine într-un final autobuzul, urc, îi îtind banii şoferului să-mi iau bilet (la casa de bilete era închis, ce să-i faci). Din două hârtii de 1 RON ia una şi-mi dă, rânjind, un bilet compostat. Mă uit ciudat la el şi-l întreb dacă n-are altu’. “A, păi nu mai am bilete, trebuie să iau acum de la capătul de linie. Dar stai aici, pe scaunul de lângă mine, nu păţeşti nimic” (cei care au mers în conservele alea kamikaze albe, ştiu despre ce vorbesc). Nu mi-a făcut plăcere, dar nici să merg fără bilet nu m-ar fi încântat prea tare. Într-un final, mă dau jos din autobuz, fericit nevoie mare că l-am ajutat pe săracul şofer să-şi permită 2 suluri de hârtie igienică.

Oare ne vom civiliza vreodată?